Ego fiasco

Am aruncat 3 haine in bagaj, le-am mototolit cu o senzatie usor stranie. Am inchis geanta destul de nesigur stiu ca-mi tremurau genunchii si m-am pierdut undeva pe la ora 21. Nu eram sigura de ce-am impachetat si nici prea sigura de ce-aveam pe mine. Ulterior am descoperit ca nu eram prea sigura nici de ce-am purtat in mine. Dezechilibrata si pierduta intr-o ceata am gonit pe scari. In mai putin de doua ore aveam sa pornesc catre o noua incercare. Aparent absurd, profund... complicat. Senzatia stranie se amplifica pe masura ce ma apropiam de destinatie. Niciodata nu s-a mai luptat atat de tare instinctul din mine cu realitatea de afara. Am pornit cu nesiguranta si-am simtit ca nu avea sa aduca prea multa popularitate. S-au derulat multe imagini si-am vizionat continuarea cu tristete. De obicei imi controlam agitatia printr-o piesa buna sau o baie calda. Inutila incercarea mea de aceasta data. Inevitabilul se producea si m-am lasat purtata pentru prima data de ceea ce nu consideram real....de destin. Credeam ca-l pot modela in favoarea mea. Apoi am inteles ca e menit sa se intample ce-am simtit....as fi vrut sa nu simt insa.... incontrolabil e sinele. Initial cand am privit albastrul am refuzat sa-l indragesc. Am stiut ca ma pierd si-am fost sigura ca nu numai pe mine dar si o parte din ce-am dorit. Imi inghetase pielea si ma simteam murdara din cap pana in picioare, mi-a fost frica sa privesc si simteam dureros de tare povara neincrederii. Mi-am cautat linistea si iubirea in mii de chipuri si pe sute de meleaguri. De fiecare data am simtit... exista prea sus. Exista persoane de neatins si locuri de nepatruns. Sa cauti o privire indreptata catre altceva, altcineva. Sa-ti doresti sa se sincronizeze cu a ta si sa te pierzi dupa afirmatii superficiale. N-am putut sa rostesc nimic, mi-a inghetat debitul verbal si bibilica creatoare. E greu sa dai drumul. Dupa ce am pierdut din zare speranta totul a fost mai usor. M-am trantit in patul rece doborata de oboseala unei incercari esuate. Am deschis telefonul. Un apel pierdut. Am stat 45 de minute si mi-am imaginat ce-ar fi putut schimba un apel telefonic. Ciudat e ca in acele minute senzatia stranie a revenit si-am sunat inapoi cu la fel de multa ciuda pt ce se lupta in mine, raspunsul deloc imprevizibil....nimic din ce-as fi sperat sau ce-as fi visat. Ma durea vocea si cred ca undeva ma durea si faptul ca stiam ca a doua zi se va schimba. Am impachetat din nou dar cu usurinta. Eram sigura de ce-am pe mine si mai sigura de ce-am in mine. Cred ca trebuia din nou sa pierd ca sa aflu ce vreau sa castig. Din nou am ajuns in gara aia puturoasa de un gri melancolic si suferind. Din nou s-au derulat imaginile si m-am trezit. E ora 10 si am dat drumul la microfon, te salut cu atat de multa iubire....toata iubirea pe care mi-am dorit-o si nu am avut-o. Am dat drumul la winamp si-mi canta asa cum ti-as fi cantat si eu tie. Pentru somebody...