TEA

Cateodata ma amorteste scarba in care ma arunca rutina unei calatorii spre casa, spre maine, spre ieri. Stiu cand pasesc in tramvai ca scaunul ruginit din dreapta e liber. E ca un fel de renegat. Probabil derbedeii prezentului s-au distrat noaptea scrijelindu-l cu desene grotesti. Batranii si domnisoarele cochete trec mereu pe langa el si stramba din nas mimand dispretul. Ieri m-am infuriat si am dat din coate sa-l ocup si sa infrunt privirile taioase insa mi-a retezat calea o doamna. A privit lung scaunul si l-a ocupat frangandu-si mainile in poala marcata de o rochita rosie usor sifonata si poate putin cam disproportionata. A privit intreaga calatorie pe geam. Suvitele maronii ii mangaiau chipul in curentul gurilor rele care vuiau ca vantul in spatele ei. Asteptam sa o vad clipind sau macar stanjenita. A trecut mult timp de cand n-am mai remarcat o persoana atat de simpla intr-un decor atat de infect. As fi dat orice sa-i aud gandurile si sa-i descifrez gesturile.
In ultimii ani privirile celor din jur au devenit mai goale decat niste fantani atacate de seceta. Ea iesea din sfera uratului. Si facea asta cu mandrie si constienta de tot ce a trait. Avea chipul ars de soare si genele clatite de mare. M-am simtit mandra de ea. M-am simtit implinita sa o vad atat de fericita in lumea ei si atat de napasatoare in marea asta a aparentelor. Era mult prea prabusita in esenta vietii incat sa-mi observe privirea insistenta care o analiza din cap pana in picioare. Dupa cateva statii s-a ridicat elegant si a plutit catre iesire. Sunt convinsa ca celorlalti le parea absurda si neinsemnata. Mie mi s-a parut glorioasa, frumoasa si de o profunzime coplesitoare. As fi vrut sa-i spun macar ca eu o vad asa cum e ea si am sa-i spun Tea. Pe Tea am sa o iubesc in toate momentele grele si am sa mi-o amintesc in toate clipele de slabiciune. Cu Tea n-am sa uit niciodata cat e de important sa traiesti in viata ta si nu a celorlalti.